Close Menu Navigation
Open Categories Menu Urban Art
Mă chinui de ceva vreme să strâng destule poze să scriu articolul ăsta. Și uite că am reușit s-o fac.
So, de data asta nu vi-l aduc pe prietenul Furcu ci artiști. Artiști anonimi care stau zi de zi în frig pentru câteva monezi de la oameni.
Prea multe Apocalipse şi prea puţine schimbări
În 1889 omenirea o luase razna. La fel ca înainte de împlinirea anului 1000, oamenii erau convinşi că vine sfârşitul lumii. Aceeaşi nebunie s-a repetat de mai multe ori în istorie, cu toate că pare să se fii agravat spaima în decursul ultimilor ani. Nu sunt printre cei care se alarmează la un nou anunţ de Apocalipsă. Sunt atât de dese încât ar trebui ca la Meteo, în afara codurilor portocalii de vreme urâtă, să fie anunţat şi codul pentru sfârşitul lumii.
Parcă-l văd pe Busu, în costum roşu-mandarină, anunţând după problema zilei „Începând de astăzi este cod portocaliu de Apocalipsă. Eu v-aş sfătui să staţi în casă, încă nu ştim care din variante este cea finală. Măcar să muriţi alături de cei dragi. Acum, Mihai, care este răspunsul la problemă?”.
Lăsând la o parte poveştile celor care s-au sinucis doar pentru că am intrat în maleficul an 2012 şi imbecilii din categoria femeii ce a întrebat NASA dacă îşi poate ucide fiica de doi ani pentru că oricum murim cu toţii în decembrie, eu nu văd nici o tendinţă de corectare a drumului umanităţii în faţa morţii prevestite. Se vând la fel de multe arme, iar omul continuă să se considere Dumnezeu. Toţi ignoră un fapt cert: în pământ nu luăm cu noi materialul, averea, luxul. Dacă priveşti două schelete umane, sunt la fel. Două grămezi de oase. Nu arată diferit în funcţie de cât de bogat sau de sărac a fost decedatul.
Eu sunt printre nebunii ce speră să prindă sfârşitul lumii doar pentru a afla care a fost varianta corectă. Nu cred că ne va lovi vreun meteorit sau că ne vor ucide nişte omuleţi mici, verzi şi răi. Ne-am distrus deja prea mult planeta. Întreaga omenire se sinucide clipă de clipă. Ne plângem de Apocalipsă, dar ne spovedim prea puţin în faţa sinelui. Şi uităm că nu avem unde să ne ducem.
Imagine via.
Sesiune Furcu
Și, după cum v-am promis anul trecut ( 
), aici sunt pozele care au ieșit de la o sesiune improvizată cu prietenu’ Furcu. Click pe poză pentru a o face mare, mare! Pozele au fost făcute cu magnificul meu 1100D și cu un obiectiv de 50mm 1.8 împrumutat de la dazz.
Desigur, criticile sunt binevenite 
.
An nou fericit
Am vrut să scriu un articol în care să vă urez Crăciun Fericit dar, din păcate, e puțin cam târziu. Așa că vă urez an nou fericit. #fieca în anul care vine să vă iubească fetili, să aveți mai mulți bani decât cocalarul d-aici (link NSFL!) și să fiți fericiți.
Acum, parcă v-aș întreba ce v-a adus Moșu’ că tare-s curios. Deci aștept comentariile voastre.
În altă dezordine de idei, zilele astea vine un articol cu o sesiune foto (nume d-astea fancy ca să par pro) cu prechenu’ Furcu. Sneak peek mai jos.
Habemus temă nouă!
Doamnelor și domnilor. Cititori și… cititoare. Femei, băieți, purcei și căței. Azi e zi de sărbătoare pentru al nostru (sau mai mult al meu) blog.
Probabil v-ați dat deja seama despre ce vorbesc. Dacă nu, vă aduc eu aminte: de azi, blogul are haine noi. Mi-a luat o vreme să le cumpăr și să i le potrivesc, dar uite că până la urmă am reușit. Tema e una minimalistă (cam ca cealaltă). Ceva diferit de la cea veche e că widget-ul cu pagina de Facebook, Twitter, etc. este acum în footer (da, acolo jos de tot), puțin mai ascuns de ochii lumii.
Pentru cei mai geeks, trebuie menționată treaba că tema e full responsive. Adică, mai pentru înțelesul tuturor, arată cul pe telefoanele mobile (că tot mă bătea Alki la cap cu chestia asta).
Tema e încă în teste așa că dacă azi vedeți un lucru undeva pus, probabil până mâine va fi în altă parte.
Despre oamenii care cerșesc în perspectiva lui Juan Pablo Castel
Scria zilele trecute Andreea despre pățania ei cu un cerșetor de pe stradă. Am găsit în cartea care o citesc momentan (Tunelul de Ernesto Sabato – Recomand!) următorul pasaj care chiar mi-a atras atenția:
Un exemplu foarte comun: lumea care dă bani cerșetorilor. Se spune despre ea că-i mai generoasă și mai bună decât cea care nu dă. Îmi permit să tratez cu tot disprețul această teorie. Fiecare știe că
viața unui cerșetor (a unui cerșetor adevărat) nu-i asigurată cu zece cenți sau cu o bucățică
de pâine: e asigurată doar viața psihologică a celui ce-și cumpără în acest fel, pe nimica toată,
liniștea sufletească și titlul de om generos. Gândiți-vă cât de meschină e această lume care nu
se hotărăște să cheltuiască mai mult de zece cenți pe zi pentru a-și putea asigura liniștea
sufletească și ideea reconfortantă și vanitoasă de bunătate. De câtă puritate morală și de cât
curaj e nevoie pentru a purta povara mizeriei umane, fără această ipocrită (și cămătărească)
filantropie!…
ps. ca să înțelegeți titlul, Juan Pablo Castel e protagonistul cărții și cel care a spus fragmentul de mai sus
Românii sunt deştepţi, delfini de Dâmboviţa şi gândurile mele
Am tot urmărit în perioada asta diverse opinii vizavi de campania cu Românii sunt deştepţi, delfinii de Dâmboviţa din viralul Boromir şi am ezitat să îmi dau cu părerea. Apoi m-am gândit că nu am nimic de pierdut, aşa că o voi lua cu începutul.
1. Românii sunt deştepţi
Sunt total de acord că sunt şi mulţi, chiar foarte mulţi români deştepţi. Avem olimpici ce câştigă medalii peste medalii, sportivi campioni europeni, mondiali şi olimpici, inventatori de geniu, artişti foarte buni şi, în general, mulţi români foarte buni în ceea ce fac şi care le dau clasă multora. Atunci unde este problema? De ce Google se încăpăţânează să ne încadreze în categorii ce nu le fac deloc cinste românilor de onoare? Păi, dincolo de problemele cauzate de românii plecaţi în străinătate şi de prejudecăţile străinilor, eu cred că avem de rezolvat o altă problemă, la fel de serioasă.
Dacă deschizi un televizor sau răsfoieşti un ziar, dai doar peste: sexi-cutăreasca-până-ieri-anonimă s-a culcat cu un-neica-nimeni, cineva s-a înjurat cu altcineva, apoi a “mozolit” locul în care doar ce aruncase cu rahat, pentru ca apoi să îşi aducă din nou aminte că se urăsc, dai de Şoc şi Senzaţional la fiecare apăsare a butonului de pe telecomandă. Doar lucruri inutile, ce “put” şi nu au nici o relevanţă. La televizor, multe emisiuni bune sunt puse la ore imposibile. În cadrul ştirilor, cele despre românii faini se strecoară al naibii de greu printre cele cu crime, violuri, jafuri, bătăi între clanuri şi “Viorele, rupi piciorul!”.
Şi atunci cum să oferim o imagine mai bună a poporului dacă asta punem chiar noi pe tapetul media? Cum să arătăm albul imaculat al hainei, dacă noi le băgăm în faţă celorlalţi noroiul ce acoperă haina, în loc să-l curăţăm şi să arătăm şi părţile încă neatinse de murdărie? Aşteptăm mereu să vină alţii şi să observe că, pe sub toate astea, se ascunde ceva frumos.
2. Delfinii de Dâmboviţa
Nu, nu mă voi referi la partea “tehnică” a reclamei. Nu comentez vizavi de ce s-a scris despre originalitatea ei. Doar că mi se pare aiurea să iei o prejudecată tot mai des întâlnită şi să bagi în faţă pentru a face un viral: Bucureştiul e invadat de moldoveni, iar aceştia sunt în majoritate proşti. Într-o zi am mers cu taxiul la gară. Am cerut: “Până la Gara Obor, vă rog!”. Am fost privită puţin bizar, apoi m-a întrebat şoferul: “La gară sau autogară?”. Răspunsul “Nu! la gară, în faţă!” a primit un adevărat facepalm: “Ah, credeam că mergeţi la autogară dacă sunteţi studentă. Mă gândeam că mergeţi cu autobuzul, acolo, în Moldova.”. Am şi prieteni foarte buni ce sunt moldoveni şi sunt chiar oameni extraordinari. Dar noi facem un viral cu doi moldoveni, teoretic atât de proşti încât se întreabă “Cum se zice la delfini în Bucureşti?”. Aşa că nu, nu mi pare ok.
3. Gândurile mele
Câtă vreme ambele părţi rămân la admirarea tâmpă a noroiului uscat şi mizer de pe haina României, nu sunt multe şanse să schimbăm ceva, ambele părţi fiind cele două tabere: cei ce oferă şi cei ce aşteaptă informaţiile. De aici ar trebui să începem să lucrăm la imaginea noastră ca popor. Nu înseamnă că trebuie să ne băgăm gunoiul sub preş, dar măcar să arătăm şi din lucrurile frumoase. Aşa cum sportul mioritic nu e compus doar din fotbaliştii slabi şi curvele lor, din patroni scandalagii şi nervotici, ci avem campioni şi în alte sporturi mult mai nobile, dar ignorate pe nedrept, la fel stau lucrurile şi cu celelalte noutăţi zilnice. De ce nu am da în locul unui titlu: “Şoc! Cutăreasca şi-a sucit gâtul pe când stătea în genunchi, intră AICI” un alt titlu de genul: “Lotul României va participa în cadrul Jocurilor Paralimpice de la Londra” sau “În ultimii 10 ani România a dominat Olimpiada Internaţională de Fizică”? Numa’ zic.
Imagine via.
Cu și despre fericita mea copilărie
Mi-a luat ceva să mă gândesc la un titlu ca ăsta – în general, tot timpul mă gândesc, ironic, mai mult la titlu decât la articol.
Apropo de articolul scris zilele trecute de Andreea mi-a venit și mie în cap momentele copilăriei mele. Acum că am trecut pragul celor 18 ani, am dreptul constituțional să folosesc expresii de genul
Primul lucru pe care mi-l amintesc din, încă, scurta mea viață e cum îi ajutam pe mama și pe tata să împodobească bradul cu globuri, ghirlande și… dulciuri! Da, pe vremea mea (așa bătrân îs?) încă se mai puneau dulciuri în brad. Și, ghiciți cât timp stăteau alea acolo? Nu mai mult de 2-3 săptămâni. De multe ori ne prindea Crăciunul fără nici un Sugus în brad. Probabil vă gândiți că noi făceam bradul mai devreme decât trebuia. Adevărat. De mic copil mi-a plăcut să fac bradul cât mai rapid posibil.
Alt lucru care mi-a marcat acea minunată etapă a vieții au fost desenele animate. Și când spun desene animate mă refer la Tom și Jerry, The Jetsons, The Flinstones, Powerpuff Girls, Scooby Doo și în general aproape orice era pe Cartoon Network. Spre deosebire de ‘desenele animate’ din zilele noastre nu erau dublate. Era mai greu să înțeleg ce se întâmplă? Da, destul de greu. Dar văzând aceeași acțiune asociată aceiași fraze, am început să prind chestii. Pe atunci nu-mi dădeam seama dar asta a ajutat foarte mult în nivelul de engleză pe care-l am azi.
Generația mea o să fie ultima pentru care jocurile cu prietenii de bloc chiar însemnau ceva. Și acum îmi aduc aminte cât de mult mai jucam de-a v-ați ascunselea și cât de mult uram să fiu cel care trebuia să-i caute pe ceilalți. Și cât de mult îmi plăcea să mă pitesc în iarba mare să nu fiu descoperit.
Încă un lucru de care sunt destul de mândru e că o să le spun copiilor și nepoților mei cum e să fii născut într-un alt secol (XX) și mileniu (2). Cred că asta o să fie cireașa de pe tort la chestiile cu care o să le fac capul calendar nepoților.
Highway to Hell – OST
N-am mai făcut de ceva vreme o leapșa și, sincer să fiu, chiar îmi era cam dor de ele :)). Cea de azi vine de la Andreea și trebuie să pun 10 melodii care aș vrea să cânte când o să fiu pregătit să-mi ocup locul meu VIP în Hell (asta pentru că râd la chestii la care nu ar trebui).
Să începem, deci.
1. Manic Street Preachers – This is the day
2. Coldplay – Paradise
3. Șuie Paparude – O noapte mai lungă
4. Disturbed – The Night
5. Infected Mushroom – Pink nightmares
6. Kasabian – Days are forgotten
7. Korn ft. Skrillex – Get up
8. HIM – Wings of a butterfly
9. ROA – Sonata în la minor
10. AC/DC – Highway to hell
Cam asta ar fi tot. Ciudat, știu. Am de la Indie, trecând pe la Dubstep, Drum and Bass și… metal. Leapșa ar merge mai departe la cine vrea s-o ia.
Cum să fii penibil pe net
Azi, în multele mele bântuieli pe mirificul plai al Twitterului am găsit, din întâmplare, un retweet la tweetul următor:
http://on.fb.me/rC2laI un RT PLS cc @serbanpaun @chinezu @papen_ro @flaviagiurgiu @Pavel_Ionut si restul care ma urmariti. tenq mult
Ok, zic eu, o fi ceva caritabil sau chestii de genul. Sunt multe persoane care au nevoie de bani iar prin on-line de multe ori ajung să strângă sumele de bani necesare.
Nu vă imaginați ce față am pus când am văzut următorul text lângă poză:
Castile astea costa 189$=643 de lei
Am 1939 de prieteni. Daca imi doenaza fiecare intre 50 de bani si 1 leu, strang bani suficienti ca sa mi le cumpar pana vine ziua mea, adica pana pe 5 decembrie.
RO39INGB0000999902647630 deschis la ING pe numele meu. Deci, ma cadorisiti cu ele ?
Wait, what? Lăsați-mă să reflexionez câteva secunde pe tema asta. Ăsta chiar cere bani pentru… niște căști amărâte? Înțeleg că nu cere mult dar… mii de copii mor că nu strâng destui bani iar ăsta cere bani pentru niște căști. Bravo, bă! Așa da!
